Politica globală a taxelor: între logica CEO-ului și grija față de oameni
Într-o lume globalizată, în care lanțurile de aprovizionare, fluxurile de capital și tehnologia conectează instant continente întregi, deciziile fiscale nu mai sunt simple ajustări bugetare interne. Ele devin mișcări strategice cu impact geopolitic major.
La începutul lunii aprilie 2025, administrația de la Washington a anunțat instituirea unui nou regim de tarif vamale: o taxă universală de 10% pentru toate bunurile importate și tarife suplimentare „reciproce” până la 34% pentru China și 20% pentru Uniunea Europeană. Sub conceptul de „Liberation Day”, aceste măsuri sunt prezentate ca un act de eliberare economică și de reafirmare a suveranității comerciale.
Această abordare, in esență managerială, reflectă gândirea unui lider care tratează economia globală ca pe o corporație imensă, unde indicatorii-cheie sunt profitul, eficiența și avantajul competitiv. Este o viziune pragmatică, dar care ridică semne de întrebare profundă: ce se întâmplă cu parteneriatul internațional? Cu principiile comerțului liber? Cu solidaritatea economică dintre state?
Europa caută să răspundă, dar adesea fragmentat, căutând formule de echilibru între suveranitatea fiscală a statelor și nevoia unei politici comerciale comune. În acest context tensionat, România trebuie să fie mai mult decât un observator . Poziția noastră strategică, dar și vulnerabilitățile economice nu obligă să gândim fiscalitatea nu ca pe un simplu instrument de colectare, ci ca pe o pârghie de dezvoltare inteligentă și echitabilă.
Eu cred în rolul concurenței reale – motorul sănătos al pieței libere. Cred că taxele ar trebui să sprijine inovația, antreprenoriatul, protecția mediului și corectarea inechităților sociale, nu să devină arme într-un conflict economic global.
Dar dincolo de analiză și grafice, cred că politica trebuie să fie pentru oameni, nu doar pentru cifre. Conducerea de tip CEO poate fi eficientă în afaceri, dar o națiune nu este o companie. Politica are o dimensiune morală, empatică, comunitară. Ține de educație, sănătate, demnitate, echitate. Ține de copiii noștri, care nu moștenesc doar bilanțuri economice, ci toată lumea pe care o construim astăzi.
Politica trebuie să fie pentru oameni, nu doar pentru cifre. Conducerea de tip CEO poate fi eficientă în afaceri, dar o națiune nu este o companie. Politica are o dimensiune morală, empatică, comunitară.
În fața acestei reconfigurări mondiale, România are de ales: să copieze modelele altora sau să-și definească propriul drum. Să devină un actor activ, care folosește inteligent poziția în Europa și în relația transatlantică. Și mai ales, să nu piardă din vedere că fiscalitatea nu este despre control, ci despre responsabilitatea față de cetățeni și față de viitor.
Era odată, într-o lume împărțită între ideologii și imperii, un om care a avut curajul să vorbească. Se numea Yuri Bezmenov – fost agent KGB care a scăpat din mașinăria sovietică și a dezvăluit cu luciditate cum se transformă o întreagă populație în ceva ce el numea „zombies ideologici”. Nu era vorba despre filme cu apocalipsă, ci despre ceva mai subtil, mai periculos: oameni care nu mai gândesc, nu mai simt și nu mai reacționează la adevăr.
Și dacă vi se pare că totul pare desprins dintr-un film de propagandă din timpul Războiului Rece, priviți mai aproape – priviți România ultimilor ani.
Bezmenov vorbea despre patru etape prin care o țară liberă poate fi cucerită fără un singur glonț: demoralizare, destabilizare, criză și „normalizare” sub o nouă conducere.
Noi, românii, le-am simțit pe pielea noastră.
Demoralizarea ? Ne-a fost servită subtil și zilnic: printr-un sistem educațional abandonat, prin trusturi de presă finanțate netransparent, prin batjocorirea valorilor noastre naționale, a credinței, a istoriei și a mândriei de a fi român. Ni sa spus că suntem un popor corupt, leneș, incapabil – și prea mulți au început să creadă asta.
Destabilizarea ? A venit cu polarizarea politică extremă, cu proteste manipulate, cu atacuri sistem asupra justiției și cu lideri de carton care vorbeau de „suveranitate” în timp ce a luat notă de la Est.
Criza ? Nu doar economică. A fost o criză a încrederii, a speranței, o criză identitară. Oamenii nu mai știau în cine să creadă, ce e bine și ce e rău. „Toți sunt la fel” devise mantra națională.
Și apoi, urma normalizarea . Când masele cer singure „salvarea”, se acceptă orice: cenzură mascată, restrângerea drepturilor, conducătorii autoritari, alegeri cu rezultat prestabilit.
România era la un pas. La un singur pas.
Dar nu sa întâmplat.
Alegerile prezidențiale au fost momentul de cotitură. Un vârf de lance al unei operațiuni de influență probabil rusă, mascat sub retorica anti-globalistă și cu susținere deghizată în „valori tradiționale”, a fost demascat. Campania – una dintre cele mai agresive din istoria postdecembristă – a fost alimentată de o mașinărie de fake news, conturi false, clipuri manipulative, finanțări oculte.
Dar românii au văzut. Au simțit. S-au trezit.
Și au spus „nu”.
Prin vigilența societăților civile, prin curajul unor instituții care nu au cedat, prin refuzul nostru colectiv de a ne transforma în niște „zombies” ai propagandei, ciclul descris de Bezmenov a fost oprit.
Nu l-am dus până la capăt. Ne-am trezit exact înainte de prăpastie.
This poveste nu este doar o lecție de istorie sau un episod bifat. Este o pildă pentru viitor.
Pentru că metodele descrise de Bezmenov nu au murit. S-au adaptat. S-au digitalizat. Se răspândesc prin rețele sociale, prin influențarea aparent „apolitici”, prin mesaje care se îngrijesc de nevinovate, dar care erodează încrederea în democrație, în valorile occidentale, în adevăr.
România nu mai are voie să adoarmă.
În fața alegerilor ce vin, în fața provocărilor geopolitice tot mai mari, trebuie să rămână treji. Să nu ne lăsăm manipulați de sloganuri și de „salvatori” de ocazie.
Adevărata puterea unei națiuni libere nu stă în arme sau în discursuri, ci în capacitatea oamenilor să gândească singuri.
Să nu uităm ce spunea Bezmenov:
„Odată ce o generație este demoralizată, faptele nu mai contează. Poți să-i arăți oamenii adevărul cu documente, cu fotografii, cu martori – nu mai contează. Sunt atât de programați, refuză să accepte realitatea.”
PS: pentru cine nu știe povestea Yuri Bezmenov – fost agent KGB care a scăpat din mașinăria sovietică și a dezvăluită cu luciditate cum se transformă o întreagă populație în ceva ce el numea „zombies ideologici”, iată pe scurt, aici:
Yuri Bezmenov (alias Tomas David Schuman) a fost un fost agent KGB care a dezertat în Occident în anii ’70. După ce a fugit în Canada și ulterior a activat ca jurnalist și analist, el a devenit cunoscut mai ales pentru interviurile și conferințele în care a explicat metodele de subversiune ideologică utilizată de Uniunea Sovietică împotriva Occidentului. Una dintre cele mai celebre descrieri ale sale este despre procesul de „demoralizare”, adică transformarea unor categorii largi de oameni în ceea ce ele numea, metaforic, „zombies” – adică persoane incapabile să gândească critic, să distingă adevărul de minciună sau să reacționeze rațional la fapte evidente.
Procesul în patru pași descris de Bezmenov:
1. Demoralizarea (durează 15-20 de ani):
• Scopul este îndoctrinarea unei întregi generații prin sistemul de educație, media și influențe culturale.
• Se promovează idei precum relativismul moral, disprețul față de valorile tradiționale (familie, religie, patriotism).
• Oamenii devin confuzi și apatici, incapabili să înțeleagă pericolele care se apropie chiar dacă sunt prezentate cu dovezi clare.
• Bezmenov sublinia că odată demoralizat, un individ nu mai poate fi salvat prin fapte sau dovezi; are nevoie de o „reeducare dureroasă” în realitate.
2. Destabilizarea (2-5 ani):
• Ținta este economia, relațiile externe, structurale de apărare și securitate.
• Scopul este să se creeze haos și incertitudine, să se distrugă încrederea în instituții și lideri.
• Se promovează activismul radical, greve, conflict între clase sociale sau etnii.
3. Criza (câteva săptămâni):
• Apare un moment de colaps general – economic, politic sau militar.
• Se creează o stare de panică și nesiguranță totală.
• Este momentul în care populația cere o soluție salvatoare, iar acolo se poate impune o nouă ideologie sau conducerea autoritară.
4. Normalizarea:
• Odată instaurat noul regim (ideologic sau politic), totul este prezentat ca „normal”.
• Populația este convinsă că trăiește o nouă ordine, chiar dacă această dictatură sau un regim opresiv.
Cum sunt transformați oamenii în „zombies”:
• Izolarea informativă: oamenii nu mai au acces la surse obiective; tot ce consumă este filtrat printr-o lentilă ideologică.
• Repetarea minciunilor: propaganda repetată sistematic devine „adevăr” în mintea celor expuși constant.
• Distrugerea gândirii critice: educația este folosită nu pentru a învăța elevii să gândească, ci pentru ai învăța ce să gândească.
• Crearea unui dușman comun: se canalizează frustrarea spre „dușmani ai poporului” – capitaliști, conservatori, religioși, etc.
• Victimizarea constantă: oamenii sunt învățați că sunt victime ale unui sistem nedrept, ceea ce este încrederea în sine și capacitatea de a schimba ceva prin efort propriu.
Bezmenov avertiza că procesul era deja bine avansat în Occident încă din anii ’70-’80 și că mulți dintre activiștii utili vor fi eliminati sau marginalizați după instaurarea noii ordini, deoarece devin inutili sau chiar pentru noul regim.
Tirania nu este niciodată eficientă pe termen lung – și nici populismul care o hrănește
În istoria omenirii, tirania a luat multe forme, dar niciuna nu a fost cu adevărat eficientă. Deși poate părea, la suprafață, un sistem capabil să impună ordine și disciplină, realitatea este că regimurile autoritare sunt profund ineficiente. O societate bazată pe frică și coerciție nu poate prospera, ci doar supraviețui în tensiune și instabilitate. Dar tirania nu acționează niciodată singură – ea este, de cele mai multe ori, precedată și susținută de populism, acea strategie politică bazată pe promisiuni exagerate, pe crearea unor dușmani imaginari și pe exploatarea emoțiilor colective.
Populismul – drumul scurt spre dictatură
Populismul este cel mai periculos aliat al tiraniei. Deghizat în vocea „oamenilor de rând”, “poporul” – populistul își clădește puterea pe promisiuni nerealiste, pe un discurs simplist și pe o retorică anti-elitistă. Acesta nu oferă soluții reale, ci doar vinovați convenabili pentru toate problemele societății. Populismul pregătește terenul pentru regimurile autoritare prin: • Exploatarea nemulțumirilor sociale – Populiștii se prezintă drept „salvatorii națiunii”, speculând frustrările economice și sociale ale populației pentru a-și câștiga susținerea. • Crearea unor dușmani interni și externi – Fie că este vorba despre minorități/imigranti, instituții democratice sau puteri străine, populismul are nevoie de o țintă asupra căreia să redirecționeze furia colectivă. • Simplificarea excesivă a realității – „Ei sunt răii, noi suntem buni.” Populismul elimină orice nuanță din dezbaterea publică, oferind răspunsuri superficiale la probleme complexe.
Această strategie funcționează doar pe termen scurt. Pe termen lung, populismul eșuează invariabil, fie pentru că nu poate livra ceea ce promite, fie pentru că sfârșește prin a transforma societatea într-un regim autoritar, unde liderul nu mai are nevoie de promisiuni, ci doar de putere absolută.
De ce regimurile autoritare și populiste sunt profund ineficiente? (Pe termen lung) 1. Blocarea progresului economic și social Statele autoritare și populiste împiedică dezvoltarea economică, deoarece suprimă competiția și libertatea de inițiativă. Fără un mediu deschis, în care ideile noi să fie apreciate și încurajate, stagnarea devine inevitabilă. 2. Corupția endemică În regimurile autoritare, corupția nu este doar tolerată, ci devine un instrument de guvernare. Resursele publice sunt risipite pentru a recompensa loialitatea, iar mecanismele de control sunt folosite nu pentru binele comun, ci pentru consolidarea puterii unei elite restrânse. 3. Distrugerea încrederii sociale Propaganda și frica sunt folosite pentru a diviza societatea, însă efectul pe termen lung este eroziunea completă a coeziunii sociale. Lipsa transparenței și a responsabilității distruge relația dintre stat și cetățeni, iar regimul sfârșește prin a se prăbuși sub greutatea propriilor contradicții. 4. Revolta inevitabilă Nicio tiranie nu durează la nesfârșit. La un moment dat, oamenii încep să recunoască adevărul: că sunt folosiți, manipulați și exploatați. Istoria arată că orice regim care își menține puterea prin frică este destinat, mai devreme sau mai târziu, să cadă.
Cum combatem populismul și tendințele autoritare? 1. Educația și gândirea critică Populismul și tirania prosperă acolo unde educația este slabă. Un cetățean informat este mai greu de manipulat, iar o societate în care gândirea critică este încurajată nu poate fi păcălită cu promisiuni false și discursuri agresive. 2. Promovarea dialogului democratic Într-o lume tot mai polarizată, este esențial să menținem spații de dezbatere civilizată, unde argumentele să primeze asupra emoțiilor și unde oamenii să poată discuta fără frică de represalii. 3. Refuzul de a accepta soluții facile Orice lider care promite soluții simple la probleme complexe trebuie privit cu suspiciune. Schimbările reale necesită timp, muncă și compromisuri – nu slogane și promisiuni deșarte. 4. Responsabilizarea liderilor politici Instituțiile democratice trebuie întărite, iar liderii trebuie trași la răspundere. O societate în care puterea nu este verificată și echilibrată este o societate vulnerabilă în fața autoritarismului. 5. Întărirea valorilor democratice Libertatea, dreptatea și respectul pentru drepturile omului nu sunt concepte abstracte, ci principii fundamentale care ne protejează de abuzurile puterii. Ele trebuie apărate constant, indiferent de cât de atrăgătoare par soluțiile populiste sau autoritare.
Practic, TIRANIA nu este doar lipsită de moralitate, ci și profund ineficientă. Ea nu rezolvă problemele societății, ci le agravează. (Pe termen lung)
Dar înainte ca tirania să se instaleze, populismul îi netezește drumul, exploatând nemulțumirile sociale și manipulând opinia publică. Un regim autoritar poate supraviețui o perioadă prin coerciție și propagandă, dar în final va fi întotdeauna învins de dorința oamenilor pentru libertate.
Adevărata putere nu stă în controlul absolut, ci în încrederea și colaborarea dintre OAMENI. Pentru a preveni tirania, trebuie să combatem populismul înainte ca acesta să devină un pericol real. Să nu uităm: nu există soluții rapide și miraculoase. Dar există alegeri corecte, responsabilitate și un angajament constant pentru o societate liberă și democratică. (Sau e prea târziu?!) Catalin Anghel
Toată lumea vrea pace. E mantra pe care o auzim zilnic, de la politicieni, activiști, jurnaliști și tot felul de lideri de opinie. Dar, curios lucru, puțini se opresc să precizeze pe ce baze ar trebui construit acest ritm. Pacea nu e un concept abstract, nu e doar o pauză între două conflicte – are reguli, principii, tratate, istorie. Iar când vine vorba de Ucraina, memoria unora devine subit selectivă.
Se vorbește despre negocieri, despre diplomație, despre „așezarea la masă”, dar nimeni nu pare să menționeze granițele . Ceea ce ridică o întrebare fundamentală: nu mai avem principii? A ajuns dreptul internațional un moft? Să vedem ce sa întâmplat până acum, ce tratate au fost semnate și de ce, atunci când vorbim despre pace, trebuie să vorbim și despre dreptate .
Dezarmarea nucleară a Ucrainei: Promisiuni vs. Realitate
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit un arsenal nuclear uriaș , al treilea ca mărime din lume la acea vreme. Dar, în 1994, Kievul a semnat Memorandum de la Budapesta , prin care a fost de acord să renunțe la arme nucleare în schimbul garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite, Marea Britanie și… Rusia.
Aceste garanții erau clare:
Respectarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei.
Abținerea de la amenințări sau folosirea forței împotriva Ucrainei.
Consultări între semnatari în cazul unei încălcări a acestor angajamente.
Ce a urmat? În 2014, Rusia a anexat Crimeea. Garanțiile de securitate? Dispărute . Reacția Occidentului? Sancțiuni simbolice. Lumea și-a înghițit propriile angajamente, iar Rusia a înțeles un mesaj simplu: forța primează asupra tratatelor .
„Pace” fără granite? O farsă periculoasă – dar „pace” fără principii? Unde ne duce?
Astăzi, când se discută despre pace, cei care strigă cel mai tare acest cuvânt uită esențialul: unde este linia de demarcație? Dacă nu mai contează granițele recunoscute internaționale, atunci de ce ar mai conta orice alt principiu? Dacă în 1994 sa garantat că Ucraina va fi protejată și totuși nu a fost, de ce ar mai avea încredere în alte „promisiuni” făcute astăzi?
Dar problema nu este doar lipsa respectului pentru frontiere. Problema reală este că pacea, în absența principiilor , devine un instrument al celui mai puternic . Dacă un agresor poate să dicteze regulile sub pretextul păcii, atunci nu mai vorbim despre pace, ci despre supunere .
Este Ucraina vinovată pentru granițele trasate de URSS?
Un alt discurs pe care îl auzim frecvent este că „granițele Ucrainei sunt artificiale, trasate de URSS”. Serios? Ucraina este vinovată pentru hotarele desenate de Stalin?
Dacă e să analizăm ce sa întâmplat cu teritoriile ocupate de Stalin, ar trebui să vorbim despre:
Milioanele de oameni deportați în Gulag pentru că se opuneau regimului sovietic.
Distrugerea identităților naționale prin rusificarea forțată.
Schimbările teritoriale făcute cu forța , fără a ține cont de voința popoarelor.
Dacă acum acceptăm ideea că „granițele Ucrainei sunt greșite și trebuie corectate”, ce facem cu toate celelalte țări care au fost afectate de expansiunea sovietică? Moldova? Țările Baltice? Polonia? Finlanda? Aplicăm aceeași „logică” și în cazul lor?
Nu, nu Ucraina este de vină pentru hărțile trasate de Stalin. Dar dacă permitem ca Rusia să refacă granițele după bunul plac, atunci când deschidem o cutie a Pandorei care nu poate afecta și pe noi, și pe oricine altcineva care a avut vreodată de-a face cu imperialismul rus.
„Referendumurile” rusești – o glumă cinică
Un alt mecanism prin care Rusia justifică anexările este așa-zisul „referendum” în teritoriile ocupate. Un model simplu:
Invadează un teritoriu și impune o administrație marionetă.
Alungă populația ostilă și aduce coloniști loiali regimului.
Organizează un „referendum” sub amenințarea armelor , unde rezultatul este previzibil – o „majoritate covârșitoare” vrea să fie parte din Rusia.
Sa întâmplat în Crimeea. Se întâmplă în Donbas, Zaporojie, Herson. Aceasta este noua schimb de cucerire: componenta demografica, elimini o alegere, apoi te prefaci ca oamenii au ales democratic anexarea.
Dacă acest model devine acceptabil, atunci ce împiedică alte țări să facă la fel? Dacă închidem ochii la astfel de practici, desființăm însăși ideea de stat național suveran. ( Apropos – ce au votat asa-zisii suveraniști legat de proiectul de lege care permite doborârea dronelor intrate în spaţiul aerian românesc? Uups… s-au opus unei apărari a suveranității țării??)
Pacea adevărată are reguli. O (le) respectăm sau nu?
Vrem PACE? Sigur, toată lumea vrea. Dar ce înseamnă asta? Pacea nu poate fi un troc în care o țară să cedează teritorii ca liniștească un agresor. Nu poate fi o afacere în care principiile sunt negociabile. Dacă pacea vine fără dreptate, nu este pace, ci capitulare .
Așa că, înainte de a mai vorbi despre „soluții diplomatice” și „încheierea conflictului”, hai să nu uităm în istorie, la tratat și la angajamente. Și să răspund sincer: avem sau nu principii? ( în afară de interese…)
PS: Un tratat de pace presupune, logic, că a existat un război . Dar Kremlinul a evitat să folosească termenul de „război” pentru invazia Ucrainei, preferând expresia „operațiune militară specială” .
Dacă nu este un război, atunci ce fel de pace se negociază? Pacea vine după conflict recunoscute oficial, între părți care au asumă statutul de beligeranți. Rusia, prin cenzura impusă presei și prin legea care interzice denumirea de „război”, se află într-o poziție paradoxală: nu poate nici măcar să semneze un tratat de pace fără să-și contrazică propriul discurs intern .
Deci, până la urmă, cum stă treaba? E război sau nu e război? Ori Rusia asumă că a declanșat un război și atunci discutăm despre pace în termenul legal, ori toată retorica despre negocieri și încheierea ostilităților este doar un joc politic menit să câștige timp. hmmm – Cui îi folosește??
În ultima perioada, ideea boicotării supermarketurilor a prins amploare în numeroase țări din Europa de Est. Nemulțumirile pleacă de la prețurile ridicate ale alimentelor, la percepția despre profitul exagerat al marilor lanțuri comerciale, până la dorința de a susține producătorii locali. Însă, dincolo de emoții și de mobilizarea de pe rețelele sociale, rămâne întrebarea: este boicotul soluția optimă pe termen lung?
De ce a apărut fenomenul boicotării supermarketurilor? 1. Prețurile și disparitățile socio-economice
În multe zone, salariile rămân mici, iar prețurile la raft par prea mari. Acest dezechilibru între puterea de cumpărare și costul vieții alimentează resentimentele față de marile lanțuri, percepute drept “vinovații de serviciu”. 2. Percepția asupra “monopolului” marilor retaileri
O parte a consumatorilor consideră că supermarketurile au prea multă putere de negociere cu furnizorii și că își pot impune prețurile, în lipsa unei concurențe reale. 3. Susținerea redusa a micilor producători și a fermelor locale
Sub lozinca “Cumpără local!”, mulți oameni își doresc să sprijine economia autohtonă, să valorifice tradiția și să reducă “dependența” de produsele din import. Pe buna dreptate… 4. Nemulțumiri legate de calitatea produselor și de practicile comerciale
Dincolo de prețuri, sunt și critici referitoare la calitatea alimentelor ( au fost reportaje privitoare la calitatea diferita in zone diferite ale Europei), la adaosurile comerciale, la proveniența incertă a unor produse sau chiar la evaziunea fiscală.
De ce nu este boicotul soluția pe termen lung?
Boicotarea supermarketurilor poate, pe termen scurt, să transmită un mesaj de protest.
Totuși, ea nu abordează cauza principală a problemei – lipsa unei piețe cu concurență reală, puterea de cumpărare scăzută și suportul limitat pentru producătorii locali. În plus, mulți consumatori care boicotează au totuși nevoie de produse pe care doar marile lanțuri le oferă (de exemplu, fructe exotice, citrice, diverse specialități internationale, diverse produse care se produc in țara noastra sau costul de producție ar fi foarte mare).
Pe termen lung, simplul boicot nu rezolvă nevoia de diversitate și accesibilitate a produselor și nici nu duce, de la sine, la îmbunătățirea legislației sau a nivelului de trai.
Care sunt soluțiile reale și sustenabile? 1. Încurajarea și promovarea concurenței pe piață
• Este esențial ca piața să fie deschisă și competitivă, pentru ca supermarketurile să nu abuzeze de poziții dominante.
• Transparența prețurilor și reglementarea echitabilă pot preveni creșterile artificiale de costuri și pot sprijini consumatorul final. 2. Susținerea producătorilor locali pentru a deveni competitivi
• Ajutor concret pentru fermele și micii producători: subvenții, programe de formare, facilități fiscale.
• Încurajarea asocierii în cooperative și acces la fonduri pentru modernizare, astfel încât producătorii locali să poată concura de la egal la egal cu marii furnizori internaționali.
• Promovarea și certificarea produselor autohtone pentru a spori încrederea și recunoașterea brandului românesc. 3. Creșterea puterii de cumpărare a românilor
• Salarii decente și politici economice care să susțină clasa de mijloc.
• Reducerea poverii fiscale inutile și combaterea evaziunii, pentru ca statul să poată direcționa resursele către nevoile reale (sănătate, educație, infrastructură).
• O populație cu venituri decente poate alege calitatea și poate cumpăra produse mai scumpe, dar mai bune și mai sănătoase. 4. Educația nutrițională și responsabilitatea consumatorilor
• Mulți aleg produse ieftine din pricina sărăciei sau a lipsei de informare despre impactul alimentației asupra sănătății.
• Campaniile de educație și conștientizare sunt vitale pentru ca oamenii să înțeleagă că alegerea produselor de calitate nu este un moft, ci o investiție în propria sănătate.
• Așa cum alegem calitatea atunci când cumpărăm un electrocasnic, la fel ar trebui să procedăm și cu mâncarea. 5. Consum național și local acolo unde este posibil
• Scurtarea lanțului de distribuție înseamnă produse mai proaspete și prețuri potențial mai mici, dacă se elimină intermediarul.
• Dezvoltarea unor piețe locale, târguri și sisteme de livrare la domiciliu din partea producătorilor mici, pentru a facilita accesul la produse de proximitate.
• Integrarea produselor românești în sectorul HoReCa și în turism – restaurantele și pensiunile pot oferi astfel o experiență autentică și susțin economia locală. 6. Branding autohton și promovarea în turism
• Un brand românesc puternic se construiește prin calitate constantă, povești autentice și strategii de marketing inteligente.
• Turismul gastronomic – o modalitate excelentă de a face cunoscute produsele locale. O experiență culinară locală, combinată cu peisajele românești, poate deveni un atu important de atragere a turiștilor străini care sa consume produse romanesti 7. Legislație fermă împotriva evaziunii xele nu sunt colectate corect, se creează distorsiuni în piață și competiție neloială.
• O legislație care să pedepsească drastic evazioniștii și să fie aplicată consecvent ar reduce corupția și ar crea un mediu de afaceri sănătos.
Boicotarea supermarketurilor este mai degrabă o reacție emoțională și o formă de protest temporară, nu o soluție sistemică. Pentru a avea prețuri mai bune și produse de calitate, e nevoie de măsuri bine gândite și coerente:
• Concurență reală pe piața de retail.
• Susținerea fermelor și producătorilor locali prin subvenții, programe și cooperare.
• Creșterea puterii de cumpărare a românilor, prin salarii decente și combaterea evaziunii.
• Educație nutrițională pentru a încuraja consumul responsabil și alegerea produselor de calitate.
• Scurtarea lanțului de distribuție și promovarea unui branding românesc puternic.
Sunt supermarketurile dornice de profit? Categoric! Orice companie in postura de monopol va avea preturi ridicate. Solutia este nu sa inchidem supermarketurile, ci sa avem legi care previn monopolul si incurajeaza concurenta. Legi care sa fie aplicate!
Vă încurajez să folosiți și instrumentele Monitorul Preturilor – un comparator de prețuri prezente în mai multe tipuri de magazine și Asociația InfoCons – Organizație pentru Protecția Consumatorilor, ce ofera o serie de informații utile atunci când mergem la cumparaturi… iar dacă aveți de făcut o reclamație, folositi linkul ANPC – Autoritătea Naționala pentru Protecția Consumatorilor.
Într-o piață cu adevărat competitivă, supermarketurile pot fi un partener important pentru producătorii locali, iar consumatorii pot beneficia de prețuri corecte și produse de calitate. Soluția nu este să închidem ușile marilor retaileri, ci să le deschidem mai larg către o competiție cinstită și profitabilă pentru toți.
PS: Mai țineti minte când un conducător al României a interzis produsele străine? ( cafea și orice alt produs). Vă aduceți aminte cum arătau vitrinele? Cuvantul “nechezol” vă spune ceva?
Diferența dintre laudă și apreciere este o subtilă, dar esențială. La prima vedere, ele pot părea aproape sinonime, însă sensurile lor profunde, modul în care sunt oferite și impactul asupra celor care le primesc le diferențiază clar.
Lauda, de cele mai multe ori, vine dintr-o dorință bine intenționată de a face pe cineva să se simtă bine. Este exprimată prin cuvinte mari, adesea exagerate, menite să ridice starea de spirit a celuilalt. Însă, în spatele acestei dorințe de a oferi un moment de satisfacție se ascunde uneori sau formează subtilă de dezechilibru. Cel care laudă se poziționează deasupra, în postura celui care oferă validare, iar cel care primește devine dependent de această aprobare. O laudă repetată, lipsită de autenticitate, poate ajunge să fie resimțită mai degrabă ca o formă de manipulare emoțională. Chiar dacă aduce un zâmbet în momentul respectiv, lauda nu lasă în urmă un sentiment profund de încredere sau de recunoaștere reală.
În schimb, aprecierea se naște dintr-un loc diferit. Ea presupune o privire atentă, o evaluare onestă a efortului depus și a rezultatelor obținute. Aprecierea nu caută să creeze sau să stea artificială de bine, ci să ofere un feedback sincer și echilibrat. Spre deosebire de laudă, aprecierea nu exagerează meritele, ci le pune într-un context real, subliniind ce anume a fost bine făcut. În felul acesta, cel care primește aprecierea nu simte nevoia unei confirmări continue din exterior, își asumă încrederea în propriile capacități și eforturi.
Oamenii simt diferența dintre cele două. Lauda, dacă este exagerată, începe să pară golă și falsă, ceea ce poate eroda încrederea în cel care să ofere. Aprecierea, fiind mai subtilă, dar mai profundă, creează un sentiment autentic de recunoaștere și respect. Este acea formă de feedback care nu doar că te face să te simți bine pe moment, dar te lasă și cu un sentiment durabil că ești pe drumul cel bun, că munca ta este văzută și apreciată sincer.
Astfel, fără să nu dăm seama, modul în care oferă feedback poate influența în momentul actual, ci și felul în care cei din jurul nostru se percep pe ei înșiși. Poate că de aceea, atunci când cuvintele noastre reflectă realitatea și nu doar dorința de a face pe cineva să se simtă bine, ele capătă o greutate care contează. Diferența dintre laudă și apreciere devine evidentă atunci când reflectăm asupra nevoii profunde de recunoaștere autentică pe care o avem cu toții. Într-o lume în care interacțiunile sunt adesea superficiale și rapide, oamenii nu mai caută mari și laude goale. Caută apreciere reală, sinceră, care să recunoască un efort concret sau o calitate reală. Poate că de aceea, lauda, deși bine intenționată, începe să piardă din valoare atunci când devine sau simplă încercarea de a crea o stare artificială de bine, fără un fundament solid. Oamenii simt imediat diferența între o laudă exagerată și un feedback autentic, între acele cuvinte aruncate doar pentru a ridica starea de spirit și aprecierea sinceră, care vine din observarea atentă a muncii și a rezultatelor.
Lauda, de multe ori, funcționează ca un pansament temporar. Pe moment, poate aduce un zâmbet sau o ușoară senzație de mulțumire, dar în lipsa unei baze reale, lasă în urmă un gol. Este acea senzație că, deși ai fost lăudat, ceva lipsește. Lipsesc profunzimea, autenticitatea, recunoașterea adevărată a ceea ce ai realizat. În schimb, aprecierea este diferită. Ea nu se oferă ușor și nici în mod gratuit. Ea vine atunci când cel care oferă feedback a observat cu adevărat un efort sau schimbare. Este sinceră, echilibrată și, cel mai important, specifică. Nu caută să flateze, ci să susțină și să motiveze.
Trăim într-un mediu în care nevoia de feedback autentic devine din ce în ce mai clară. Oamenii nu mai au nevoie de validare falsă. Nu mai au nevoie de periat sau de laude vădit exagerate, care ajung să creeze o distanță artificială între cel care laudă și cel care primește. Au nevoie de un real, care să îi ajute să înțeleagă ce fac bine și unde pot avea feedback. Pentru că doar prin apreciere sinceră, bazată pe observații autentice, putem contribui cu adevărat la creșterea celor din jurul nostru.
E momentul să terminăm cu laudele false și să trecem la aprecierea reală. Pentru că, în fond, oamenii nu caută cuvinte frumoase fără sens, ci vor să știe că sunt văzuți, că efortul lor contează și că ceea ce face este recunoscut ceea ce este cu adevărat.
Românii? Suntem urmașii dacilor și romanilor, dar și ai celor care au rezistat sub valorile istoriei – invazii, imperii, dictaturi. Plus că am primit sânge proaspăt de la populațiile de migratori care au trecut prin aceste teritorii: Goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, longobarzi, pecenegi, cumani, tătari si turci.
Deși ne place să spunem că suntem ospitalieri și muncitori, adevărul este că, uneori, ne blocăm în propriile noastre defecte. Dar ce ne definește cu adevărat? Curajul de a ne reinventa. De fiecare dată.
Istoria ne-a învățat să supraviețuim, dar viitorul cere mai mult decât atât. E timpul să nu mai mulțumim cu „merge și așa”. E timpul să înțelegem cine suntem și ce putem deveni.
Valorile care ne definesc
Când ne gândim la valori, de ce ne vine mai întâi în minte “familia”? ( poate si de asta este atât de vehiculat conceptul in aceasta campanie electorală)… Pentru că, indiferent cât de greu ne-a fost, familia a rămas centrul vieții noastre. Bunicii, părinții, copiii – toți adunați în jurul mesei de sărbători. Și, să nu uităm, ospitalitatea: acea mână întinsă unui străin, acel zâmbet care sparge barierele. ( aici ar mai fi de discutat…)
Dar valorile nu sunt doar povești frumoase. Ele sunt și tradiții, respect pentru muncă și o credință încăpânată că, oricât de greu ar fi, “o să fie mai bine”. Problema apare când aceste valori sunt uitate sau, mai rău, folosite ca scuze. Familia? Devine pretext pentru nepotism. Ospitalitatea? Transformată în toleranță față de abuzuri. Cum ne regăsim adevăratele valori? Privind critic la ce am devenit.
Calități și defecte ale noastre Suntem creativ, dar ne lipsește disciplina. Empatici, dar uneori pasivi. Inovatori, dar rareori consecvenți. Românii au o capacitate extraordinară de a rezolva problemele pe termen scurt – acea “descurcareală” legendară – dar lipsa de planificare ne trage înapoi.
Când vine vorba de defect, un lucru doare cel mai tare: tendința de a arunca vina în altă parte. Politicienii? Corupți. Instituții? Inutilă. Dar noi, cetătenii? Tăcuți. Alegem să nu alegem, să nu ne implicăm, să așteptăm ca altcineva să rezolve lucrurile. Așa nu se poate progresa.
Dacă tot am ajuns până aici… să mergem și mai departe… Cum ne alegem liderii?
Cum alegem acum? Prost, de cele mai multe ori. Emoțional. Votăm după carisma celui care promite luna de pe cer, fără să nu gândesc dacă are o scară să ajungă acolo. Ne lăsăm manipulați de campanii care ne lovesc unde doare mai tare – frica, speranța, furia. Și, de multe ori, nici măcar nu votăm.
Dar cum ar trebui să îi alegem? Cu capul, nu cu inima. Informandu-ne. Cerând răspunsuri. Uitându-ne la ce au făcut, nu doar la ce spun că vor face. Liderii nu sunt salvatori, sunt reprezentanții noștri. Nu-i putem lăsa să promită totul și să nu livreze nimic. Și dacă greșesc, să avem curajul să îi tragem la răspundere.
Într-o lume în care manipularea se strecoară prin ecrane și fake news, arma noastră este gândirea critică. Să înțelegem că, dacă acceptăm minciuna în campanie, o vom trăi în guvernare.
Liderii pe care îi alegem sunt oglinda noastră. Dacă vrem să avem lideri mai buni, trebuie să devenim noi mai buni.
Educația civică: o arma subestimată Ne plângem că tinerii nu votează, dar cine îi învață ce înseamnă votul? Educația civică din școli e aproape inexistentă. Cum să aștepți implicare civică de la o generație care nu știe diferența dintre o lege și un decret? Sau separarea puterilor în stat… Sau despre ce face Parlamentul Romaniei sau Guvernul…
Nu e suficient să-i învățăm istoria. Trebuie să-i învățăm să gândească pentru viitor. Ce înseamnă democrație, ce înseamnă drepturi lor și cum să le apere. O generație educată civic eo generație care știe să lupte pentru ceea ce contează.
Ce ne definește? Românii sunt mai mult decât trecutul lor. Suntem și prezentul pe care îl construim, dar mai ales viitorul pe care avem curajul să-l imaginăm. Avem tot ce ne trebuie: valori, resurse, inteligență. Ce ne lipsește? Voia de a schimba ceea ce nu funcționează. Dar schimbarea începe cu noi. Fiecare vot, fiecare implicare contează.
România nu va fi niciodată mai bună decât cetățenii ei. Așa că hai să fim mai buni. Nu mâine, nu altădată. Azi.
Recentele Jocuri Olimpice de la Paris mi-au adus în prim-plan o întrebare esențială: este arta o exagerare? Festivitatea de deschidere a fost un spectacol grandios, dar, în mijlocul acestei parade a lumii moderne, mulți dintre noi poate s-au întrebat: unde este frumusețea simplă și subtilă care odinioară era esența artei? Într-o lume dominată de grandios și spectaculos, este important să ne întoarcem la esențial și să redescoperim acea delicatețe care nu încântă inima fără a fi nevoie de efecte speciale.
Arta contemporană: între grandios și esențial
Arta, în esența ei, a fost întotdeauna un mijloc de exprimare a frumuseții, fie ea vizibilă sau subtilă. Însă, în era contemporană, asistăm la o tendință de exagerare, de o impresie prin mărime, culoare și complexitate. Această tendință nu este întotdeauna negativă, dar ridică o întrebare crucială: este acest tip de artă doar o exagerare?
La Jocurile Olimpice de la Paris, ceremonia de deschidere a fost o explozie de culori, muzică și dans. Un spectacol care a dorit să surprindă diversitatea și energia culturii moderne, dar care, în același timp, a lăsat unii spectatori / telespectatori să se întrebe: “Unde este arta în toată această grandiozitate?” Este adevărat, arta are capacitatea de a șoca, de a atrage atenția, dar nu ar trebui să pierdem din vedere că frumusețea poate fi găsită și în lucrurile mici, delicate și neexagerate.
Redescoperirea subtilității
În timp ce ne lăsăm captivați de spectacolul grandios, pierdem adesea din vedere arta subtilității. Acea artă care nu strigă pentru atenție, ci șoptește. Arta care nu încearcă să fie mai mare, mai strălucitoare, mai zgomotoasă, ci mai profundă, mai sinceră, mai conectată cu emoțiile umane autentice. În loc să căutăm doar ceea ce este șocant sau diferit, ar trebui să ne îndreptăm atenția și spre acele opere care ne invită la reflecție și la o apreciere mai profundă a frumuseții vieții.
Olimpiada mi-a reamintit de importanța revenirii la valori fundamentale, cum ar fi sportivitatea și fair-play-ul. (Nu despre asta e vorba la Jocurile Olimpice?!)
Sportul în societatea modernă reprezintă sau ar trebui să reprezinte evadarea din rutina cotidiană, din stresul activităților obligatorii. În pelegrinarile mele prin lume am ajuns la un moment dat și pe o insulă din Grecia, în Olympia. Aici, ce sa vezi: oamenii făceau sport în formă organizată încă din 700 î.e.n și au pus bazele a ceea ce va deveni peste ani olimpismul modern. Olimpismul este azi un factor de apropiere şi de înţelegere între oameni şi popoare, între naţiuni şi state, dincolo de opţiuni politice, religioase etc. Astfel, putem spune, fără a exagera, că azi întreaga mişcare sportivă mondială se orientează în activitatea ei după principiul fundamental olimpic al universalităţii şi nediscriminării. „Sportul este cultură”, susţine filosoful francez Bernard Jev, în măsura în care performanţa sportivului este creaţie.
Spiritul olimpic s-a impus în timp prin promovarea susținută de valori sportive ( oameni puternici), în prim plan situându-se demnitatea și respectul omului – ca valoare supremă – cinstea și corectitudinea sintetizate în Fair Play. Pentru că, în definitiv, ce este mai important în sport decât Fair Play-ul ?
Așa cum sportul promovează integritatea și onestitatea, la fel și arta ar trebui să fie o reflectare sinceră a experiențelor umane, nu doar o căutare a spectaculosului. Articolul acesta este un apel la autenticitate, la reîntoarcerea la frumos, la ceea ce este cu adevărat semnificativ.
Cultura generală și sportivitatea: posibil antidoturi la exagerare
Într-o lume în care suntem adesea bombardați cu imagini și sunete menite să ne impresioneze, să ne șocheze sau să ne amuze, ne pierdem adesea în detalii și uităm de ansamblu. Cultura generală și sportivitatea ar putea fi două antidoturi puternice la această tendință de exagerare. Cultura generală ne îmbogățește mintea și sufletul, ne oferă perspective noi și ne învață să apreciem frumusețea în toate formele ei, nu doar în cele care sunt la modă sau populare.
Sportivitatea, pe de altă parte, ne învață să fim competitivi, dar și să respectăm regulile jocului și să ne bucurăm de proces, nu doar de rezultat. Este un îndemn la acțiune, la implicare activă în viață, nu doar la consum pasiv de spectacole. Este un apel la echilibru, la găsirea unei armonii între minte, trup și suflet. Iar când mă refer la sport, mă refer la practicarea lui! 😉
Îndemn la pace și pacea sufletească
Arta și sportul, atunci când sunt practicate cu sinceritate și pasiune, pot fi căi către pacea sufletească. Într-o lume adesea agitată și confuză, ele ar putea oferi un refugiu, un loc unde putem găsi liniște și înțelegere. Festivitățile grandioase și spectacolele impresionante au locul lor, dar nu ar trebui să fie singurele noastre surse de inspirație și bucurie.
Este important să ne întrebăm dacă nu cumva exagerarea a devenit un substitut pentru profunzime. Într-o epocă în care suntem adesea tentați să ne uităm la suprafață, este esențial să ne reamintim că frumusețea adevărată și arta autentică se găsesc adesea în lucruri mai puțin evidente, mai puțin strălucitoare, dar infinit mai profunde.
Așadar, să fim mai atenți la ceea ce nu atrage atenția și să nu uităm să privim dincolo de suprafață. Să cultivăm o apreciere mai profundă pentru arta care nu se bazează pe exagerare, ci pe o înțelegere sinceră și empatică a experienței umane. Și, cel mai important, nu reamintim că adevărata frumusețe se găsește adesea în simplitate și în lucrurile mărunte, care aduc o bucurie autentică și durabilă.
Cea mai rapidă tehnologie de procesare a AI, inspirată de funcționarea creierului uman
Într-un pas major în evoluția tehnologiei, IBM a dezvăluit cipul NorthPole, o inovație ce promite să redefinească standardul performanței în domeniul inteligenței artificiale. Acest cip, inspirat de funcționarea complexă a creierului, se dovedește a fi de 22 de ori mai rapid la rularea algoritmilor de recunoaștere a imaginilor bazate pe inteligență artificială, comparativ cu orice alt cip comercial disponibil pe piață.
Cipul NorthPole îmbină abilitățile sale de calcul cu blocuri de memorie asociate, revoluționând astfel modul în care operațiunile de recunoaștere a imaginilor sunt procesate. Acest avans tehnologic permite cipului să depășească limitările tradiționale ale arhitecturii von Neumann, o problemă care încetinește computerele moderne în așteptarea schimburilor de informații între unitățile de calcul și de memorie.
Dezvoltarea cipului NorthPole a fost influențată de modul în care funcționează creierul uman, o continuare a proiectului IBM TrueNorth. Cu toate acestea, NorthPole aduce această tehnologie într-o arhitectură digitală compatibilă cu chipurile de siliciu utilizate în computerele contemporane.
Echipa de cercetare IBM a demonstrat că acest nou cip poate rula algoritmi AI comuni de recunoaștere a imaginilor mai rapid și mai eficient decât orice alt cip comercial disponibil pe piață, inclusiv cele mai recente modele de la liderul pieței, NVIDIA. În plus, NorthPole se evidențiază și prin eficiența energetică de 25 de ori mai mare.
Cu toate acestea, specializarea sa în procesarea AI vine la un cost. NorthPole nu este conceput pentru antrenarea AI și nu poate gestiona cu ușurință modele AI extrem de complexe. Cu toate acestea, echipa lui Modha are planuri de a demonstra cum mai multe cipuri NorthPole pot susține modele de limbaj de dimensiuni mai mari.
Deși comercializarea prototipului cipului NorthPole este puțin probabilă în viitorul apropiat, reproiectările de genul acesta în arhitectura digitală vor juca un rol crucial în asigurarea unei funcționări eficiente a AI pe hardware-ul de calcul utilizat în vehiculele și aeronavele cu conducere autonomă.
Anul 2018 a trecut pe repede înainte cu bune și cu rele.
Să trecem la bilanț: România pare o țară încremenită undeva între bine și rău, pe tărâmul făgăduinței, undeva unde internetul este de mare viteză, dar manipularea este la mare modă, undeva între ”fake news” și ”breaking news”, o țară unde decalajul între buda din fundul curții si luxul din casele politicienilor este uriaș. Suntem cumva într-o producție cinematografică de Bollywood cu mari contraste între creșteri economice record și decizii politice demne de țări de lumea 3-a, ne uităm uimiți la decizii economice riscante, dar admirăm patriotismul deșănțat de fațadă, ce mai, ne credem buricul civilizației, dar lăsăm oamenii de slabă calitate morala și profesională să ia decizii cel puțin bizare în numele și pentru noi.
Vorbim despre ”România educată”, dar lăsăm educația pe seama analfabeților, vorbim de creștere economică, dar facem studii de fezabilitate, în loc să facem autostrăzi, vorbim de 100 de ani de România ca stat modern, vorbim de re-unirea cu Moldova, dar nu am făcut mai nimic pentru românii de peste Prut, vorbim despre justiție si dreptate la televizor, dar avem parte de multe procese lungi si multa nedreptate – practic avem un contrast mare între aparență și esență.
Am schimbat miniștri precum șosetele, vorbim la televizor de masuri care prăbușesc bursa, impozităm tot ce mișcă, dar nu reușim să creștem gradul de colectare a TVA, discuția populistă despre multinaționale a scăzut investițiile străine în economie, ne confruntăm în continuare cu deficit de forță de muncă în economie.
Cumva, ne luptăm cu UE, dar primim fonduri europene de miliarde, încă nu suntem suficienți de inteligenți să folosim toate resursele puse la dispoziție de Uniunea Europeană. Aceasta dualitate se manifeste și în războiul dintre palate – Președinția se luptă cu Guvernul, războiul declarațiilor face deliciul presei locale, dar și internaționale, culmea, intrăm în 2019 ca țară care preia președinția Consiliului UE…
Dualismul se menține și la nivel de educație. Avem copii curioși, care pun accent pe cunoaștere și informare, dar și la polul opus, avem lipsă de interes și blazare într-un mediu educațional obosit, unde predomină creta si tabla, unde se pune accent pe acumulare de cunoștințe și nu de abilități…
Raportul teorie/practică în școli este 80/20 la sută, însă ar trebui să fie invers.
Dominația prostiei vulnerabilizează cumva țara din toate punctele de vedere: intern și extern, economic și sanitar, demografic și educațional, instituțional și politic. Paradoxul societății conduse de oameni populiști, care se cațără pe scara socială pe seamă lipsei de civism și atitudine, se bazează pe blazarea societății și a atitudinii mioritice în fața problemelor curente ale țării.
Culmea, omul cu bun simț este forțat să asiste neputincios la deciziile economice și politice, pentru a putea supraviețui în această lume plină de contraste. A încercat in 2018 să protesteze, dar a văzut că, cizma guvernamentală și parlamentară calcă fără milă peste grumazul celor ce nu se apleacă. Aceasta să fie și explicația scăderii numărului de protestatari la tot mai desele abuzuri ale guvernului. Frica de eșec a făcut ca și bruma de civism să se subțieze. Parcă așteptăm ca o mână invizibilă să acționeze pentru noi. O atitudine greșită, spun eu. Trebuie să avem curajul opiniei personale bazată pe argumente. Trebuie să putem spune ce gândim, altfel degeaba au murit oamenii la revoluție…
În 2019 trebuie să sancționăm discursul populist, anti-european, naționalist și xenofob – nu ajută cu nimic. Putem să ne mobilizăm resursele creative, putem să folosim capitalul important de inteligență privată neutilizat și nemobilizat, trebuie să investim masiv în educație, trebuie să scăpăm de obscurantism și farisei, trebuie să ne folosim inteligent resursele naturale, trebuie să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm serios de treabă. Avem două rânduri de alegeri în 2019, putem face un efort de informare astfel încât să alegem în cunoștință de cauză, să înțelegem importanța votului în democrație, pentru a nu asista neputincioși apoi la deturnarea puterii în mâinile analfabeților funcționali sau a partidelor populiste.
Parcă trebuie făcut un efort și în zona politizării masive din ultimii ani, trebuie să respectăm demonstrațiile publice fără a interveni cu bastoane și gaze lacrimogene, trebuie să învățăm din greșelile înaintașilor, să fim atenți la ce se întâmplă în toată Europa, trebuie să sancționăm discursul autoritar al guvernaților, să arătăm cu curaj greșelile guvernării, practic să devenim cetățeni mai responsabili.
Ar fi bine să fim atenți la îmbătrânirea populației – fapt ce nu face România atractivă pentru investiții, am putea să mergem pe calea inovației și a investițiilor în cercetare – singurul vector de progres peste medie, trebuie să facem posibilă inversarea migrației prin asigurarea de condiții bune de trai și de dezvoltare personală, trebuie sa folosim tehnologia pentru a accelera învățarea pe bază de e-learning, putem să pregătim mai bine copii noștri pentru meseriile viitorului, putem încuraja mai bine antreprenoriatul local, trebuie să proiectăm deja localitățile pentru ”smart-city” – pentru a avea o viață mai frumoasă și mai ușoară, nu ar fi rău să îmbunătățim sistemul de sănătate, mult depășit, dar și subfinanțat – aici trebuie și noi să înțelegem că serviciile ”premium” de sănătate costă, iar noi trebuie să plătim mai mult dacă ne dorim servicii mai bune și tot așa…
Toate acestea și multe altele pot fi asumate de toată clasa politică la nivel de plan de țară… dar noi trebuie să rămânem vigilenți civic și să forțăm cumva aleșii noștri să-și facă treaba.
Rămâne de văzul dacă vom înțelege cât mai repede că economie fără infrastructură nu există, iar nivelul de trai va fi bun dacă vom face posibila digitalizarea cetățeanului prin programe bune de e-guvernare, dacă asumarea unui plan de educație pe termen lung va fi respectată, dacă reducem birocrația, daca stimulăm procesului de învățare continuă…
Iată câteva gânduri și idei pentru 2019 pentru a ne face viața mai ușoară și mai frumoasă, aici la noi acasă. Să avem un an cum ne place!
