Catalin Anghel

Duminica Floriilor

“Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Şi soarele, cu Florii.// Primăvara-ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii,/ Vin Floriile cu soare/ Şi soarele, cu Florii”, spunea marele nostru poet Vasile Alecsandri în stihul ce poartă numele marii sărbători. Bătălia aprigă a iernii a luat sfârşit.

Soarele a trimis iernii solie razele sale care mângâie tainic copacii înmuguriţi pregătiţi să-şi etaleze frunzişul verde-crud. Nu este o duminică oarecare. E Duminica Floriilor, mare sărbătoare creştină: unul dintre cele mai mari praznice împărăteşti, Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusa­lim, ultima duminică din Postul Paştilor.

Despre modul în care întâmpină românii “Floriile”, despre semnificaţia creştină a sărbătorii şi despre tradiţiile transmise de la o generaţie la alta ne-a vorbit doamna Doina Işfănoni, cercetător etnolog, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului “Di­mi­trie Gusti”.
“Ultima duminică din Postul Paştilor este cunoscută în popor sub numele de «Florii» sau «Duminica Vlăstarilor». În această zi, biserica creştină sărbătoreşte Intrarea Domnului în Ierusalim, după ce săvârşise ultima Sa mare minune: Învierea lui Lazăr din Vitania, fratele Martei şi Mariei, mort de patru zile. Locuitorii Ierusalimului îl întâmpină pe Iisus a doua zi, duminică, cu ramuri verzi de finic (simbol al nemuririi).

În spiritualitatea românească, «Floriile» reprezintă o pioasă cinstire a acestui memorabil eveniment creştin, dar şi o veselă aniversare a reînvierii naturii. Simbolul sărbătorii sunt ramurile verzi de salcie, numite în diverse sate şi «mâţişoare». Expresie a fertilităţii – orice mlădiţă prinde rădăcini când găseşte un teren puţin umed – şi a regenerării ciclice a vegetaţiei, salcia aduce în atenţie bogata simbolistică a arborelui sacru, vene­rat de-a lungul timpului în majoritatea civilizaţiilor străvechi.

În Extremul Orient, salcia simbolizează nemurirea. Ea favorizează regenerarea vieţii; mormintele personajelor mitice erau plasate la umbra sălciilor (China). În insula Hokkaido salcia este un arbore totemic; din ramurile salciei amestecate cu lut s-au creat primii oameni. Pentru in­dieni, salcia este atât emblema fertilităţii, asociată feminităţii, cât şi simbolul purităţii, deoarece salcia nu poartă fructe niciodată.

În Duminica Floriilor, enoriaşii duc la biserici rămurele de salcie. Acestea sunt binecuvântate în timpul Liturghiei şi împărţite credincioşilor în amintirea ramurilor de finic şi de măslin care I-au fost aşezate în cale Mântuitorului la intrarea în Ierusa­lim. “În tradiţia românească salcia este o prezenţă mitico-simbolistică extrem de vie care păstrează multe dintre semnificaţiile arborelui sacru, fiind asociată cu principiul regenerării vieţii, al creşterii şi fecundităţii.

Utilizarea «mâţişoarelor» ca simbol al Sărbătorii Floriilor nu este întâmplătoare. În credinţele românilor, mlădiţele de salcie continuă să fie expresia bivalentă a fertilităţii şi a nemuririi, dar şi a biruinţei creştine a vieţii asupra morţii, prin minunea învierii lui Lazăr de către Mântuitor. Ramurile de salcie trebuie aduse în biserică şi sfinţite de preot, în cadrul Liturghiei din Duminica Floriilor. Numai astfel purificate, mlădiţele sau «mâţişoarele» pot îndeplini funcţiile fertilizatoare şi de protejare a vieţii şi sănătăţii oamenilor”, adaugă doamna Doina Işfănoni.

Crenguţele de salcie binecuvântate de preoţi sunt aşezate de credincioşi la icoane, deasupra uşii, la intrarea în casă sau în diferite locuri din gospodărie, în funcţie de tradiţiile păstrate în fiecare zonă a ţării. “În multe dintre satele româneşti, dar şi în oraşe observăm cum, anual, în Duminica Floriilor, ramurile de salcie sunt principalul simbol al sfintei sărbători. Prezente în biserică pentru a fi sfinţite, ele sunt luate apoi de fiecare creştin şi duse acasă, pentru raţiuni care cu greu îşi mai află astăzi justificarea. Adesea, nu se prea ştie ce să faci cu aceste ramuri în casă, unde să le pui şi la ce servesc ele. Gestul există, continuă să fie practicat, dar puţini oameni îi mai ştiu adevărata motivaţie. Spre cunoaştere vom enumera câteva dintre cele mai frecvente credinţe legate de simbolismul arhaic şi creştin al ramurii de salcie sfinţite în Duminica Floriilor”, mai spune doamna Işfănoni.

CORONIŢE
“Expresie a perpetuei regenerări, a fecundităţii şi fertilităţii, ramura de salcie este folosită pentru a determina manifestarea acestor calităţi, atât la oameni, cât şi la animalele pe care aceştia le cresc în gospodărie. Bătrânii din Banat obişnuiesc ca atunci când se întorc de la biserică cu «mâţişoarele», mai întâi să atingă pruncii pe cap cu ele, «ca să crească mari şi sănătoşi». În Moldova, gospodarii lovesc va­cile cu ramurile de salcie sfinţite, pentru a le spori «mana» (lactaţia).

În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze pe straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii nu sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai multă miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru un rod mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie sunt aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii capătă virtuţi protectoare şi tămăduitoare.

O altă categorie de practici arhaice aduc în atenţie proprietăţile terapeutice ale salciei. Înghiţitul «mâţişorilor» de îndată ce se ieşea din biserică după slujba de Florii reprezintă o profilaxie eficientă pentru a nu mai suferi de «gâlci» (amigdalită) şi a «fi sănătos tot anul, ca florile». Vitele erau şi ele lecuite de diverse afecţiuni, tot cu ajutorul ramurilor de salcie sfinţite. Fie că animalele erau stropite cu agheasmă, fie că erau afumate cu «mâţişori» arşi, fie că ramurile se tocau şi li se dadeau împreună cu tărâţele ca hrană, credinţa era că ele astfel se vor lecui…

Virtuţile apotropaice (protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine conservate în memoria oamenilor. Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă, trebuiesc puse la icoane (Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În Moldova este credinţa că «mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva din acea casă» (credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei). Pentru acest motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc ferit, ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie.”

PURIFICARE
Practicile cu funcţie de purificare a spaţiului vital şi de alungare a forţelor malefice cu ajutorul ramurilor de salcie determină diverse comportamente rituale, diferenţiate zonal. “În Transilvania, Banat şi Muntenia casele se afumă cu ramuri de salcie arse, pentru a feri gospodăria de foc «şi alte rele». Când tună şi fulgeră sau este vijelie, moldovenii aprind aceste mlădiţe şi se roagă, pentru a opri stihiile dezlănţuite ale naturii. Când grindina ameninţă semănăturile, oamenii ard «mâţişori» de salcie fie în gospodărie, fie chiar pe hotar, pentru a împiedica înaintarea norilor aducători de piatră.

Multe ar mai fi credinţele şi obiceiurile românilor legate de cinstirea ramurilor de salcie. Martori vizuali de spiritualitate străveche, aceste mlădiţe înverzite şi sfinţite în Duminica Floriilor aduc peste veacuri dovada bivalenţei sacre a acestui arbore. Pe de o parte des­coperim că ramurile de salcie, «mâţişoarele», continuă să fie şi astăzi emblema sărbătorii creştine a miracolului Învierii lui Lazăr, iar pe de altă parte prin simbolismul legat de practicile terapeutice aprotopaice (purificatoare/protectoare) şi de fertilitate, ramurile fac trimitere la arhaice ritualuri dendrolo­gice”, încheie doamna Doina Işfănoni.

POVEŞTI ŞI CÂNTĂRI DE SĂRBĂTOARE
În satul din inima Bucureştilor, la Mu­zeul Naţional “Dimitrie Gusti” Floriile vin… cu bucurie. Încă de ieri meşterii populari păstrători ai tra­di­ţiilor stră­mo­şeşti îi încântă pe cei care pă­şesc pe uli­ţele frumosului aşe­ză­mânt cu un târg în care veţi regăsi meşteşuguri şi produse specifice săr­­bă­to­rilor pascale: încondeiat de ouă, pre­parate culinare, cum nu­mai ro­mâ­nii ştiu să pre­gă­teas­că, toate îmbinate cu mu­zi­că populară, poe­z­ie, poveşti despre semnificaţia Flo­riilor şi a Paştelui, şi mul­te alte surprize. Astăzi, în­ce­pând cu ora 12:00, veţi putea afla istorisiri depănate cu har de transil­vă­nenii din Vinerea, sat în care hărnicia şi statornicia este de nă­tă­gă­duit, unde portul popular a rămas port popular, iar obiceiurile locului sunt păstrate cu sfinţenie.

LĂZĂRELUL
Sămbăta dinaintea Duminicii Flo­rii­lor este cunoscută sub numele de “Sâmbăta lui Lazăr”, zi în care se face pomenirea minunii să­vâr­şi­te de Hristos, prin învierea Dreptului Lazăr din Betania. În tradiţia populară se sărbătoreşte şi Lă­ză­re­lul, un ceremonial complex, struc­turat după modelul colindelor.

Una dintre fetele colind­ă­toa­re, Lă­ză­­ri­ţa, se îmbracă mireasă şi alături de suratele sale colindă pe la casele din sat, povestind drama eroului vegetaţiei, Lazăr sau Lă­ză­ri­că. Se spune că acesta a plecat cu oile de acasă, s-a urcat într-un co­pac pentru a tăia animalelor frun­ză, a că­zut însă şi a murit. Găsit fără suflare, a fost dus acasă, scăl­dat ritualic în lapte dulce, îm­bră­cat apoi în frunze de nuc. În Do­bro­gea, scenariul în­mor­mântării este completat cu va­rianta învierii lui Lazăr şi a pre­fa­cerii lui în flori, moment culminant, mar­cat de hora veselă a co­lin­dă­toa­re­lor.

“VERŞUL” FLORIILOR – LA SĂLIŞTE
În Sâmbăta Floriilor, la Sălişte (Mărginimea Sibiului), ră­mu­re­lele de salcie sunt duse la biserică după un anume ceremonial. Copiii se adună în curtea Bisericii Mari din centrul lo­ca­li­tă­ţii. În frunte cu preoţii şi cantorii, pornesc spre lunca râului de unde pe vremuri se culegeau ramurile de sălcii, unde li se ală­tu­ră femeile din Corul din Sălişte.

Alaiul, în frunte cu preoţii, porneşte cântând “verşul” Floriilor. În biserică mai intonează o dată “verşul”, copiii îngenunchează, sunt binecuvântaţi de preot, depun ramurile de salcie, păstrând câteva pe care le vor duce la morminte şi acasă. “Aducerea ramurilor de salcie la bi­­serică în Sâmbăta Floriilor, în timpuri mai vechi, se făcea cu un ceremonial anume, care oglindea importanţa pe care co­mu­nitatea o dădea actului necesar în pregătirea sărbătorii ce ur­ma a doua zi.

De-a lungul timpului, ceremonialul s-a simpli­fi­cat sau s-a îmbogăţit în funcţie de diferiţi factori lo­cali, mul­te din valorile simbolice ale gesturilor pierzându-se, fiind ui­ta­te semnificaţiile. Talentul de versuitor al unui cantor şcolit la mănăstiri, cum a fost Picu Pătruţ din Săliştea Sibiului, a re­în­viat vechiul obicei al aducerii «stâlpărilor» cu ceremonial. El a compus un «verş», inspirat din cântecele religioase – o che­ma­re la întâmpinarea lui Iisus, la intrarea în Ierusalim, pe o me­lodie simplă, uşor de interpretat pentru copii. Obiceiul se păs­trează aproape neschimbat de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe când trăia Picu Pătruţ”, subliniază doamna Carmina Maior, muzeograf al Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu.

(Un articol de Carmen Anghel, Jurnalul National )