România trăiește din nou aceeași iluzie toxică: politicienii se bat pe televizoare, își împart vina, își mobilizează triburile electorale, iar oamenii cred că spectacolul acesta produce câștigători. Nu produce. Produce doar pierderi. Pentru noi.
Nu PSD pierde când leul se clatină. Nu AUR pierde când cresc dobânzile. Nu aparatul de partid pierde când investitorii încep să privească România ca pe o economie instabilă. Noi pierdem. Oamenii care muncesc, plătesc taxe, au rate, cresc copii și încearcă să-și construiască o viață decentă într-o țară care pare mereu la un pas de dezechilibru.
Politica iresponsabilă nu rămâne niciodată în studiourile TV. Ea ajunge în frigider, în facturi și în cursul valutar.
Când leul pierde teren în fața euro, România întreagă sărăcește puțin câte puțin. Statul se împrumută mai scump. Companiile importă mai scump. Produsele devin mai scumpe. Salariile rămân în urmă. Iar cei mai loviți sunt exact oamenii vulnerabili, cei care depind de fiecare leu și care sunt, paradoxal, principala masă electorală a partidelor care întrețin acest haos economic.
Ani de pomeni electorale, cheltuieli fără acoperire, angajări politice și reforme amânate au împins România într-o zonă periculoasă. Deficitul bugetar nu mai este o cifră abstractă. Este factura colectivă a lașității politice.
Iar piețele financiare nu votează emoțional. Ele sancționează.
Momentul în care o țară începe să fie percepută ca nesigură financiar este momentul în care dobânzile explodează, investițiile încetinesc și spațiul de manevră dispare. De aici până la pierderea credibilității externe nu mai este mult. România a mai trecut prin asta. Mulți încă își amintesc anii în care austeritatea a venit brutal peste o economie slăbită și peste o populație nepregătită.
FMI nu vine niciodată într-o țară prosperă și disciplinată fiscal. FMI vine când statul nu mai reușește singur să convingă că își poate ține finanțele sub control. Iar atunci costurile sociale sunt reale: taxe mai mari, investiții tăiate, salarii înghețate, reforme forțate.
Problema profundă nu este doar economică. Este una de maturitate civică.
România încă tratează votul ca pe o reacție emoțională de moment, nu ca pe un act de responsabilitate economică și socială. Prezența scăzută la vot nu înseamnă neutralitate. Înseamnă că alții decid pentru tine. Iar când deciziile greșite produc inflație, instabilitate și sărăcie, nota de plată nu vine la partid. Vine la cetățean.
Democrația nu garantează automat competență. Dar absența implicării garantează degradare.
Nu există reformă fără cost politic. Nu există stat funcțional fără disciplină bugetară. Nu există prosperitate construită pe datorie, propagandă și promisiuni imposibile. România are nevoie de administrație eficientă, digitalizare reală, reducerea risipei, profesionalizarea aparatului public și politici economice predictibile. Nu de scandal permanent și competiții de populism.
Ani la rând, clasa politică a cumpărat liniște pe datorie. Acum vine scadența.
Și, ca de fiecare dată, nu o plătesc cei care au creat problema. O plătesc oamenii. Adică noi..
Leave a Reply