Era o vreme, în ţara asta…

Era o vreme, în ţara asta…
de Marin Sorescu

Era o vreme când singurele sirene pe
care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro
sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când cine termena liceul si intra la
facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, “domnul inginer sau domnul
profesor, sau domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de
activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul se
uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că
cel care se află în ea a muncit ca să o
cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi
norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra
pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini,
cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8
şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la
doctor.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai
un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau
daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi
trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o
sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic -ca toată lumea
– în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de
la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te
întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la
el gândind “ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la
piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !”
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi
cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că “este unul din ăia de chiulesc
sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva
copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla
taica-so că a chiulit.

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii,
să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa
ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de
însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă,
că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi
deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu
să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea
cu admiraţie: “ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A terminat primul
facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă
mare, e dăştept”

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe
stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc,
să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună
la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului “la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o
ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu
era unu să nu facă “una mică” cu prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai
liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe
cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau
cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să
treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie”uite mamă,
trece armata”.

Astăzi din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd,
sau de la pompieri care anunţă începutul unei nenorociri sau sfârşitul
unei vieţi sau destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru “o linie”.
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini
staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu,
dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine
urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când
te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, “fluidizând circulaţia”.
Astăzi când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită
nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice,
cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi când vezi copii de şcoală, te
intrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi,
machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi
laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.
Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o
familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără
acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste
sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un “ma man” este ori
urâtă cu crengi ori “tută”.
Astăzi băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să “se
învârtă” sau sunt “băieţi de băieţi deştepti” care obţin bani uşor
din “afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.
Astăzi când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să
nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se
întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e
nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii
vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai
sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă “la
ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi
nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos
de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu
se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un
pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
Astăzi când lumea aude de armată întoarce capul pentru că “ăştia au
tras în noi în 89” şi acum “au pensii nesimţite”.
Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?

21 Martie – Ziua Internațională a POEZIEI

21 Martie e ziua internațională a poeziei. Când vorbim de poezie la ce te gândesti prima oară ? Ce poezie îți place cel mai mult ?
Scrie in comentarii poezia preferată.

Moarte căprioarei
( Nicolae Labiș)

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.

Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea…
Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc
!