Toată lumea vrea pace. E mantra pe care o auzim zilnic, de la politicieni, activiști, jurnaliști și tot felul de lideri de opinie. Dar, curios lucru, puțini se opresc să precizeze pe ce baze ar trebui construit acest ritm. Pacea nu e un concept abstract, nu e doar o pauză între două conflicte – are reguli, principii, tratate, istorie. Iar când vine vorba de Ucraina, memoria unora devine subit selectivă.
Se vorbește despre negocieri, despre diplomație, despre „așezarea la masă”, dar nimeni nu pare să menționeze granițele . Ceea ce ridică o întrebare fundamentală: nu mai avem principii? A ajuns dreptul internațional un moft? Să vedem ce sa întâmplat până acum, ce tratate au fost semnate și de ce, atunci când vorbim despre pace, trebuie să vorbim și despre dreptate .
Dezarmarea nucleară a Ucrainei: Promisiuni vs. Realitate
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit un arsenal nuclear uriaș , al treilea ca mărime din lume la acea vreme. Dar, în 1994, Kievul a semnat Memorandum de la Budapesta , prin care a fost de acord să renunțe la arme nucleare în schimbul garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite, Marea Britanie și… Rusia.
Aceste garanții erau clare:
- Respectarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei.
- Abținerea de la amenințări sau folosirea forței împotriva Ucrainei.
- Consultări între semnatari în cazul unei încălcări a acestor angajamente.
Ce a urmat? În 2014, Rusia a anexat Crimeea. Garanțiile de securitate? Dispărute . Reacția Occidentului? Sancțiuni simbolice. Lumea și-a înghițit propriile angajamente, iar Rusia a înțeles un mesaj simplu: forța primează asupra tratatelor .
„Pace” fără granite? O farsă periculoasă – dar „pace” fără principii? Unde ne duce?
Astăzi, când se discută despre pace, cei care strigă cel mai tare acest cuvânt uită esențialul: unde este linia de demarcație? Dacă nu mai contează granițele recunoscute internaționale, atunci de ce ar mai conta orice alt principiu? Dacă în 1994 sa garantat că Ucraina va fi protejată și totuși nu a fost, de ce ar mai avea încredere în alte „promisiuni” făcute astăzi?
Dar problema nu este doar lipsa respectului pentru frontiere. Problema reală este că pacea, în absența principiilor , devine un instrument al celui mai puternic . Dacă un agresor poate să dicteze regulile sub pretextul păcii, atunci nu mai vorbim despre pace, ci despre supunere .
Este Ucraina vinovată pentru granițele trasate de URSS?
Un alt discurs pe care îl auzim frecvent este că „granițele Ucrainei sunt artificiale, trasate de URSS”. Serios? Ucraina este vinovată pentru hotarele desenate de Stalin?
Dacă e să analizăm ce sa întâmplat cu teritoriile ocupate de Stalin, ar trebui să vorbim despre:
- Milioanele de oameni deportați în Gulag pentru că se opuneau regimului sovietic.
- Distrugerea identităților naționale prin rusificarea forțată.
- Schimbările teritoriale făcute cu forța , fără a ține cont de voința popoarelor.
Dacă acum acceptăm ideea că „granițele Ucrainei sunt greșite și trebuie corectate”, ce facem cu toate celelalte țări care au fost afectate de expansiunea sovietică? Moldova? Țările Baltice? Polonia? Finlanda? Aplicăm aceeași „logică” și în cazul lor?
Nu, nu Ucraina este de vină pentru hărțile trasate de Stalin. Dar dacă permitem ca Rusia să refacă granițele după bunul plac, atunci când deschidem o cutie a Pandorei care nu poate afecta și pe noi, și pe oricine altcineva care a avut vreodată de-a face cu imperialismul rus.
„Referendumurile” rusești – o glumă cinică
Un alt mecanism prin care Rusia justifică anexările este așa-zisul „referendum” în teritoriile ocupate. Un model simplu:
- Invadează un teritoriu și impune o administrație marionetă.
- Alungă populația ostilă și aduce coloniști loiali regimului.
- Organizează un „referendum” sub amenințarea armelor , unde rezultatul este previzibil – o „majoritate covârșitoare” vrea să fie parte din Rusia.
Sa întâmplat în Crimeea. Se întâmplă în Donbas, Zaporojie, Herson. Aceasta este noua schimb de cucerire: componenta demografica, elimini o alegere, apoi te prefaci ca oamenii au ales democratic anexarea.
Dacă acest model devine acceptabil, atunci ce împiedică alte țări să facă la fel? Dacă închidem ochii la astfel de practici, desființăm însăși ideea de stat național suveran. ( Apropos – ce au votat asa-zisii suveraniști legat de proiectul de lege care permite doborârea dronelor intrate în spaţiul aerian românesc? Uups… s-au opus unei apărari a suveranității țării??)
Pacea adevărată are reguli. O (le) respectăm sau nu?
Vrem PACE? Sigur, toată lumea vrea. Dar ce înseamnă asta? Pacea nu poate fi un troc în care o țară să cedează teritorii ca liniștească un agresor. Nu poate fi o afacere în care principiile sunt negociabile. Dacă pacea vine fără dreptate, nu este pace, ci capitulare .
Așa că, înainte de a mai vorbi despre „soluții diplomatice” și „încheierea conflictului”, hai să nu uităm în istorie, la tratat și la angajamente. Și să răspund sincer: avem sau nu principii? ( în afară de interese…)
PS: Un tratat de pace presupune, logic, că a existat un război . Dar Kremlinul a evitat să folosească termenul de „război” pentru invazia Ucrainei, preferând expresia „operațiune militară specială” .
Dacă nu este un război, atunci ce fel de pace se negociază? Pacea vine după conflict recunoscute oficial, între părți care au asumă statutul de beligeranți. Rusia, prin cenzura impusă presei și prin legea care interzice denumirea de „război”, se află într-o poziție paradoxală: nu poate nici măcar să semneze un tratat de pace fără să-și contrazică propriul discurs intern .
Deci, până la urmă, cum stă treaba? E război sau nu e război? Ori Rusia asumă că a declanșat un război și atunci discutăm despre pace în termenul legal, ori toată retorica despre negocieri și încheierea ostilităților este doar un joc politic menit să câștige timp. hmmm – Cui îi folosește??
Catalin ANGHEL