Politica globală a taxelor: între logica CEO-ului și grija față de oameni
Într-o lume globalizată, în care lanțurile de aprovizionare, fluxurile de capital și tehnologia conectează instant continente întregi, deciziile fiscale nu mai sunt simple ajustări bugetare interne. Ele devin mișcări strategice cu impact geopolitic major.
La începutul lunii aprilie 2025, administrația de la Washington a anunțat instituirea unui nou regim de tarif vamale: o taxă universală de 10% pentru toate bunurile importate și tarife suplimentare „reciproce” până la 34% pentru China și 20% pentru Uniunea Europeană. Sub conceptul de „Liberation Day”, aceste măsuri sunt prezentate ca un act de eliberare economică și de reafirmare a suveranității comerciale.
Această abordare, in esență managerială, reflectă gândirea unui lider care tratează economia globală ca pe o corporație imensă, unde indicatorii-cheie sunt profitul, eficiența și avantajul competitiv. Este o viziune pragmatică, dar care ridică semne de întrebare profundă: ce se întâmplă cu parteneriatul internațional? Cu principiile comerțului liber? Cu solidaritatea economică dintre state?
Europa caută să răspundă, dar adesea fragmentat, căutând formule de echilibru între suveranitatea fiscală a statelor și nevoia unei politici comerciale comune. În acest context tensionat, România trebuie să fie mai mult decât un observator . Poziția noastră strategică, dar și vulnerabilitățile economice nu obligă să gândim fiscalitatea nu ca pe un simplu instrument de colectare, ci ca pe o pârghie de dezvoltare inteligentă și echitabilă.
Eu cred în rolul concurenței reale – motorul sănătos al pieței libere. Cred că taxele ar trebui să sprijine inovația, antreprenoriatul, protecția mediului și corectarea inechităților sociale, nu să devină arme într-un conflict economic global.
Dar dincolo de analiză și grafice, cred că politica trebuie să fie pentru oameni, nu doar pentru cifre. Conducerea de tip CEO poate fi eficientă în afaceri, dar o națiune nu este o companie. Politica are o dimensiune morală, empatică, comunitară. Ține de educație, sănătate, demnitate, echitate. Ține de copiii noștri, care nu moștenesc doar bilanțuri economice, ci toată lumea pe care o construim astăzi.
Politica trebuie să fie pentru oameni, nu doar pentru cifre. Conducerea de tip CEO poate fi eficientă în afaceri, dar o națiune nu este o companie. Politica are o dimensiune morală, empatică, comunitară.
În fața acestei reconfigurări mondiale, România are de ales: să copieze modelele altora sau să-și definească propriul drum. Să devină un actor activ, care folosește inteligent poziția în Europa și în relația transatlantică. Și mai ales, să nu piardă din vedere că fiscalitatea nu este despre control, ci despre responsabilitatea față de cetățeni și față de viitor.
Era odată, într-o lume împărțită între ideologii și imperii, un om care a avut curajul să vorbească. Se numea Yuri Bezmenov – fost agent KGB care a scăpat din mașinăria sovietică și a dezvăluit cu luciditate cum se transformă o întreagă populație în ceva ce el numea „zombies ideologici”. Nu era vorba despre filme cu apocalipsă, ci despre ceva mai subtil, mai periculos: oameni care nu mai gândesc, nu mai simt și nu mai reacționează la adevăr.
Și dacă vi se pare că totul pare desprins dintr-un film de propagandă din timpul Războiului Rece, priviți mai aproape – priviți România ultimilor ani.
Bezmenov vorbea despre patru etape prin care o țară liberă poate fi cucerită fără un singur glonț: demoralizare, destabilizare, criză și „normalizare” sub o nouă conducere.
Noi, românii, le-am simțit pe pielea noastră.
Demoralizarea ? Ne-a fost servită subtil și zilnic: printr-un sistem educațional abandonat, prin trusturi de presă finanțate netransparent, prin batjocorirea valorilor noastre naționale, a credinței, a istoriei și a mândriei de a fi român. Ni sa spus că suntem un popor corupt, leneș, incapabil – și prea mulți au început să creadă asta.
Destabilizarea ? A venit cu polarizarea politică extremă, cu proteste manipulate, cu atacuri sistem asupra justiției și cu lideri de carton care vorbeau de „suveranitate” în timp ce a luat notă de la Est.
Criza ? Nu doar economică. A fost o criză a încrederii, a speranței, o criză identitară. Oamenii nu mai știau în cine să creadă, ce e bine și ce e rău. „Toți sunt la fel” devise mantra națională.
Și apoi, urma normalizarea . Când masele cer singure „salvarea”, se acceptă orice: cenzură mascată, restrângerea drepturilor, conducătorii autoritari, alegeri cu rezultat prestabilit.
România era la un pas. La un singur pas.
Dar nu sa întâmplat.
Alegerile prezidențiale au fost momentul de cotitură. Un vârf de lance al unei operațiuni de influență probabil rusă, mascat sub retorica anti-globalistă și cu susținere deghizată în „valori tradiționale”, a fost demascat. Campania – una dintre cele mai agresive din istoria postdecembristă – a fost alimentată de o mașinărie de fake news, conturi false, clipuri manipulative, finanțări oculte.
Dar românii au văzut. Au simțit. S-au trezit.
Și au spus „nu”.
Prin vigilența societăților civile, prin curajul unor instituții care nu au cedat, prin refuzul nostru colectiv de a ne transforma în niște „zombies” ai propagandei, ciclul descris de Bezmenov a fost oprit.
Nu l-am dus până la capăt. Ne-am trezit exact înainte de prăpastie.
This poveste nu este doar o lecție de istorie sau un episod bifat. Este o pildă pentru viitor.
Pentru că metodele descrise de Bezmenov nu au murit. S-au adaptat. S-au digitalizat. Se răspândesc prin rețele sociale, prin influențarea aparent „apolitici”, prin mesaje care se îngrijesc de nevinovate, dar care erodează încrederea în democrație, în valorile occidentale, în adevăr.
România nu mai are voie să adoarmă.
În fața alegerilor ce vin, în fața provocărilor geopolitice tot mai mari, trebuie să rămână treji. Să nu ne lăsăm manipulați de sloganuri și de „salvatori” de ocazie.
Adevărata puterea unei națiuni libere nu stă în arme sau în discursuri, ci în capacitatea oamenilor să gândească singuri.
Să nu uităm ce spunea Bezmenov:
„Odată ce o generație este demoralizată, faptele nu mai contează. Poți să-i arăți oamenii adevărul cu documente, cu fotografii, cu martori – nu mai contează. Sunt atât de programați, refuză să accepte realitatea.”
PS: pentru cine nu știe povestea Yuri Bezmenov – fost agent KGB care a scăpat din mașinăria sovietică și a dezvăluită cu luciditate cum se transformă o întreagă populație în ceva ce el numea „zombies ideologici”, iată pe scurt, aici:
Yuri Bezmenov (alias Tomas David Schuman) a fost un fost agent KGB care a dezertat în Occident în anii ’70. După ce a fugit în Canada și ulterior a activat ca jurnalist și analist, el a devenit cunoscut mai ales pentru interviurile și conferințele în care a explicat metodele de subversiune ideologică utilizată de Uniunea Sovietică împotriva Occidentului. Una dintre cele mai celebre descrieri ale sale este despre procesul de „demoralizare”, adică transformarea unor categorii largi de oameni în ceea ce ele numea, metaforic, „zombies” – adică persoane incapabile să gândească critic, să distingă adevărul de minciună sau să reacționeze rațional la fapte evidente.
Procesul în patru pași descris de Bezmenov:
1. Demoralizarea (durează 15-20 de ani):
• Scopul este îndoctrinarea unei întregi generații prin sistemul de educație, media și influențe culturale.
• Se promovează idei precum relativismul moral, disprețul față de valorile tradiționale (familie, religie, patriotism).
• Oamenii devin confuzi și apatici, incapabili să înțeleagă pericolele care se apropie chiar dacă sunt prezentate cu dovezi clare.
• Bezmenov sublinia că odată demoralizat, un individ nu mai poate fi salvat prin fapte sau dovezi; are nevoie de o „reeducare dureroasă” în realitate.
2. Destabilizarea (2-5 ani):
• Ținta este economia, relațiile externe, structurale de apărare și securitate.
• Scopul este să se creeze haos și incertitudine, să se distrugă încrederea în instituții și lideri.
• Se promovează activismul radical, greve, conflict între clase sociale sau etnii.
3. Criza (câteva săptămâni):
• Apare un moment de colaps general – economic, politic sau militar.
• Se creează o stare de panică și nesiguranță totală.
• Este momentul în care populația cere o soluție salvatoare, iar acolo se poate impune o nouă ideologie sau conducerea autoritară.
4. Normalizarea:
• Odată instaurat noul regim (ideologic sau politic), totul este prezentat ca „normal”.
• Populația este convinsă că trăiește o nouă ordine, chiar dacă această dictatură sau un regim opresiv.
Cum sunt transformați oamenii în „zombies”:
• Izolarea informativă: oamenii nu mai au acces la surse obiective; tot ce consumă este filtrat printr-o lentilă ideologică.
• Repetarea minciunilor: propaganda repetată sistematic devine „adevăr” în mintea celor expuși constant.
• Distrugerea gândirii critice: educația este folosită nu pentru a învăța elevii să gândească, ci pentru ai învăța ce să gândească.
• Crearea unui dușman comun: se canalizează frustrarea spre „dușmani ai poporului” – capitaliști, conservatori, religioși, etc.
• Victimizarea constantă: oamenii sunt învățați că sunt victime ale unui sistem nedrept, ceea ce este încrederea în sine și capacitatea de a schimba ceva prin efort propriu.
Bezmenov avertiza că procesul era deja bine avansat în Occident încă din anii ’70-’80 și că mulți dintre activiștii utili vor fi eliminati sau marginalizați după instaurarea noii ordini, deoarece devin inutili sau chiar pentru noul regim.
Tirania nu este niciodată eficientă pe termen lung – și nici populismul care o hrănește
În istoria omenirii, tirania a luat multe forme, dar niciuna nu a fost cu adevărat eficientă. Deși poate părea, la suprafață, un sistem capabil să impună ordine și disciplină, realitatea este că regimurile autoritare sunt profund ineficiente. O societate bazată pe frică și coerciție nu poate prospera, ci doar supraviețui în tensiune și instabilitate. Dar tirania nu acționează niciodată singură – ea este, de cele mai multe ori, precedată și susținută de populism, acea strategie politică bazată pe promisiuni exagerate, pe crearea unor dușmani imaginari și pe exploatarea emoțiilor colective.
Populismul – drumul scurt spre dictatură
Populismul este cel mai periculos aliat al tiraniei. Deghizat în vocea „oamenilor de rând”, “poporul” – populistul își clădește puterea pe promisiuni nerealiste, pe un discurs simplist și pe o retorică anti-elitistă. Acesta nu oferă soluții reale, ci doar vinovați convenabili pentru toate problemele societății. Populismul pregătește terenul pentru regimurile autoritare prin: • Exploatarea nemulțumirilor sociale – Populiștii se prezintă drept „salvatorii națiunii”, speculând frustrările economice și sociale ale populației pentru a-și câștiga susținerea. • Crearea unor dușmani interni și externi – Fie că este vorba despre minorități/imigranti, instituții democratice sau puteri străine, populismul are nevoie de o țintă asupra căreia să redirecționeze furia colectivă. • Simplificarea excesivă a realității – „Ei sunt răii, noi suntem buni.” Populismul elimină orice nuanță din dezbaterea publică, oferind răspunsuri superficiale la probleme complexe.
Această strategie funcționează doar pe termen scurt. Pe termen lung, populismul eșuează invariabil, fie pentru că nu poate livra ceea ce promite, fie pentru că sfârșește prin a transforma societatea într-un regim autoritar, unde liderul nu mai are nevoie de promisiuni, ci doar de putere absolută.
De ce regimurile autoritare și populiste sunt profund ineficiente? (Pe termen lung) 1. Blocarea progresului economic și social Statele autoritare și populiste împiedică dezvoltarea economică, deoarece suprimă competiția și libertatea de inițiativă. Fără un mediu deschis, în care ideile noi să fie apreciate și încurajate, stagnarea devine inevitabilă. 2. Corupția endemică În regimurile autoritare, corupția nu este doar tolerată, ci devine un instrument de guvernare. Resursele publice sunt risipite pentru a recompensa loialitatea, iar mecanismele de control sunt folosite nu pentru binele comun, ci pentru consolidarea puterii unei elite restrânse. 3. Distrugerea încrederii sociale Propaganda și frica sunt folosite pentru a diviza societatea, însă efectul pe termen lung este eroziunea completă a coeziunii sociale. Lipsa transparenței și a responsabilității distruge relația dintre stat și cetățeni, iar regimul sfârșește prin a se prăbuși sub greutatea propriilor contradicții. 4. Revolta inevitabilă Nicio tiranie nu durează la nesfârșit. La un moment dat, oamenii încep să recunoască adevărul: că sunt folosiți, manipulați și exploatați. Istoria arată că orice regim care își menține puterea prin frică este destinat, mai devreme sau mai târziu, să cadă.
Cum combatem populismul și tendințele autoritare? 1. Educația și gândirea critică Populismul și tirania prosperă acolo unde educația este slabă. Un cetățean informat este mai greu de manipulat, iar o societate în care gândirea critică este încurajată nu poate fi păcălită cu promisiuni false și discursuri agresive. 2. Promovarea dialogului democratic Într-o lume tot mai polarizată, este esențial să menținem spații de dezbatere civilizată, unde argumentele să primeze asupra emoțiilor și unde oamenii să poată discuta fără frică de represalii. 3. Refuzul de a accepta soluții facile Orice lider care promite soluții simple la probleme complexe trebuie privit cu suspiciune. Schimbările reale necesită timp, muncă și compromisuri – nu slogane și promisiuni deșarte. 4. Responsabilizarea liderilor politici Instituțiile democratice trebuie întărite, iar liderii trebuie trași la răspundere. O societate în care puterea nu este verificată și echilibrată este o societate vulnerabilă în fața autoritarismului. 5. Întărirea valorilor democratice Libertatea, dreptatea și respectul pentru drepturile omului nu sunt concepte abstracte, ci principii fundamentale care ne protejează de abuzurile puterii. Ele trebuie apărate constant, indiferent de cât de atrăgătoare par soluțiile populiste sau autoritare.
Practic, TIRANIA nu este doar lipsită de moralitate, ci și profund ineficientă. Ea nu rezolvă problemele societății, ci le agravează. (Pe termen lung)
Dar înainte ca tirania să se instaleze, populismul îi netezește drumul, exploatând nemulțumirile sociale și manipulând opinia publică. Un regim autoritar poate supraviețui o perioadă prin coerciție și propagandă, dar în final va fi întotdeauna învins de dorința oamenilor pentru libertate.
Adevărata putere nu stă în controlul absolut, ci în încrederea și colaborarea dintre OAMENI. Pentru a preveni tirania, trebuie să combatem populismul înainte ca acesta să devină un pericol real. Să nu uităm: nu există soluții rapide și miraculoase. Dar există alegeri corecte, responsabilitate și un angajament constant pentru o societate liberă și democratică. (Sau e prea târziu?!) Catalin Anghel
Toată lumea vrea pace. E mantra pe care o auzim zilnic, de la politicieni, activiști, jurnaliști și tot felul de lideri de opinie. Dar, curios lucru, puțini se opresc să precizeze pe ce baze ar trebui construit acest ritm. Pacea nu e un concept abstract, nu e doar o pauză între două conflicte – are reguli, principii, tratate, istorie. Iar când vine vorba de Ucraina, memoria unora devine subit selectivă.
Se vorbește despre negocieri, despre diplomație, despre „așezarea la masă”, dar nimeni nu pare să menționeze granițele . Ceea ce ridică o întrebare fundamentală: nu mai avem principii? A ajuns dreptul internațional un moft? Să vedem ce sa întâmplat până acum, ce tratate au fost semnate și de ce, atunci când vorbim despre pace, trebuie să vorbim și despre dreptate .
Dezarmarea nucleară a Ucrainei: Promisiuni vs. Realitate
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit un arsenal nuclear uriaș , al treilea ca mărime din lume la acea vreme. Dar, în 1994, Kievul a semnat Memorandum de la Budapesta , prin care a fost de acord să renunțe la arme nucleare în schimbul garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite, Marea Britanie și… Rusia.
Aceste garanții erau clare:
Respectarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei.
Abținerea de la amenințări sau folosirea forței împotriva Ucrainei.
Consultări între semnatari în cazul unei încălcări a acestor angajamente.
Ce a urmat? În 2014, Rusia a anexat Crimeea. Garanțiile de securitate? Dispărute . Reacția Occidentului? Sancțiuni simbolice. Lumea și-a înghițit propriile angajamente, iar Rusia a înțeles un mesaj simplu: forța primează asupra tratatelor .
„Pace” fără granite? O farsă periculoasă – dar „pace” fără principii? Unde ne duce?
Astăzi, când se discută despre pace, cei care strigă cel mai tare acest cuvânt uită esențialul: unde este linia de demarcație? Dacă nu mai contează granițele recunoscute internaționale, atunci de ce ar mai conta orice alt principiu? Dacă în 1994 sa garantat că Ucraina va fi protejată și totuși nu a fost, de ce ar mai avea încredere în alte „promisiuni” făcute astăzi?
Dar problema nu este doar lipsa respectului pentru frontiere. Problema reală este că pacea, în absența principiilor , devine un instrument al celui mai puternic . Dacă un agresor poate să dicteze regulile sub pretextul păcii, atunci nu mai vorbim despre pace, ci despre supunere .
Este Ucraina vinovată pentru granițele trasate de URSS?
Un alt discurs pe care îl auzim frecvent este că „granițele Ucrainei sunt artificiale, trasate de URSS”. Serios? Ucraina este vinovată pentru hotarele desenate de Stalin?
Dacă e să analizăm ce sa întâmplat cu teritoriile ocupate de Stalin, ar trebui să vorbim despre:
Milioanele de oameni deportați în Gulag pentru că se opuneau regimului sovietic.
Distrugerea identităților naționale prin rusificarea forțată.
Schimbările teritoriale făcute cu forța , fără a ține cont de voința popoarelor.
Dacă acum acceptăm ideea că „granițele Ucrainei sunt greșite și trebuie corectate”, ce facem cu toate celelalte țări care au fost afectate de expansiunea sovietică? Moldova? Țările Baltice? Polonia? Finlanda? Aplicăm aceeași „logică” și în cazul lor?
Nu, nu Ucraina este de vină pentru hărțile trasate de Stalin. Dar dacă permitem ca Rusia să refacă granițele după bunul plac, atunci când deschidem o cutie a Pandorei care nu poate afecta și pe noi, și pe oricine altcineva care a avut vreodată de-a face cu imperialismul rus.
„Referendumurile” rusești – o glumă cinică
Un alt mecanism prin care Rusia justifică anexările este așa-zisul „referendum” în teritoriile ocupate. Un model simplu:
Invadează un teritoriu și impune o administrație marionetă.
Alungă populația ostilă și aduce coloniști loiali regimului.
Organizează un „referendum” sub amenințarea armelor , unde rezultatul este previzibil – o „majoritate covârșitoare” vrea să fie parte din Rusia.
Sa întâmplat în Crimeea. Se întâmplă în Donbas, Zaporojie, Herson. Aceasta este noua schimb de cucerire: componenta demografica, elimini o alegere, apoi te prefaci ca oamenii au ales democratic anexarea.
Dacă acest model devine acceptabil, atunci ce împiedică alte țări să facă la fel? Dacă închidem ochii la astfel de practici, desființăm însăși ideea de stat național suveran. ( Apropos – ce au votat asa-zisii suveraniști legat de proiectul de lege care permite doborârea dronelor intrate în spaţiul aerian românesc? Uups… s-au opus unei apărari a suveranității țării??)
Pacea adevărată are reguli. O (le) respectăm sau nu?
Vrem PACE? Sigur, toată lumea vrea. Dar ce înseamnă asta? Pacea nu poate fi un troc în care o țară să cedează teritorii ca liniștească un agresor. Nu poate fi o afacere în care principiile sunt negociabile. Dacă pacea vine fără dreptate, nu este pace, ci capitulare .
Așa că, înainte de a mai vorbi despre „soluții diplomatice” și „încheierea conflictului”, hai să nu uităm în istorie, la tratat și la angajamente. Și să răspund sincer: avem sau nu principii? ( în afară de interese…)
PS: Un tratat de pace presupune, logic, că a existat un război . Dar Kremlinul a evitat să folosească termenul de „război” pentru invazia Ucrainei, preferând expresia „operațiune militară specială” .
Dacă nu este un război, atunci ce fel de pace se negociază? Pacea vine după conflict recunoscute oficial, între părți care au asumă statutul de beligeranți. Rusia, prin cenzura impusă presei și prin legea care interzice denumirea de „război”, se află într-o poziție paradoxală: nu poate nici măcar să semneze un tratat de pace fără să-și contrazică propriul discurs intern .
Deci, până la urmă, cum stă treaba? E război sau nu e război? Ori Rusia asumă că a declanșat un război și atunci discutăm despre pace în termenul legal, ori toată retorica despre negocieri și încheierea ostilităților este doar un joc politic menit să câștige timp. hmmm – Cui îi folosește??
